Un Mecena spiritual

Mare mi-a fost bucuria când am reuşit să însufleţesc vorbele altora, făcându-le credibile pe scenă. Şi iată-mă acum, neputincios în a-mi găsi cuvintele pentru a evoca şi aduce prinos celui căruia îi datorez în mare parte împlinirea de a fi actor.

Am avut prilejul, dăruit de soartă, de a-l cunoaşte pe Ion Ghelu Destelnica, personalitate complexă: actor, poet de o amplă sinceritate, dramaturg prolific, înzestrat pedagog şi om de o mare modestie şi generozitate, absolut ieşite din comun.

Total străin de interese şi beneficii materiale, şi-a dăruit întreaga energie descoperirii, încurajării, formării şi propulsării a zeci de mii de talente care s-au afirmat şi se afirmă în teatrul românesc datorită acestui „Mecena spiritual”, care a încălzit şi vindecat multe suflete aflate în cumpănă, pe drumul întunecat al căutării vocaţiei.

Fără încrederea, îndrumările şi încurajările acestui prieten, n-aş fi reuşit să-mi împlinesc visul de a sluji teatrul.

Timp, afecţiune, preocupare, grijă şi interes, rupte din cele cuvenite familiei, au reuşit să împlinească de-a lungul anilor destine şi cariere, care altfel nu s-ar fi realizat niciodată.

A dat din dreptul lui, dar nu a luat din dreptul nimănui.

Florin MirceaMărturisire, volumul „Ion Ghelu Destelnica – Simfonie pe nisip sau Bocet pentru moartea planetei” (Princeps Edit, 2002, ISBN: 973-85706-6-2)

(1942-2012, Florin Mircea. Actor de însemnătate al scenei româneşti, laureat al Premiului UNITER şi al altor numeroase premii de interpretare, societar de onoare al scenei ieşene şi deţinător al Ordinului pentru Merit în Grad de Cavaler. Actorul care a scris istorie pentru Teatrul Naţional «Vasile Alecsandri» Iaşi, pe scena căriua a activat încă de la debut.)

 

Ion Ghelu Destelnica:

 

motiv de bocet

 

– în memoria vărului meu Constantin –

 

a venit anotimpul – de – verde

cînd, ascuţită pe-o frunză

de magnolie, securea de argint

ne decapitează, pe rînd,

sufletul căzut în genunchi

şi florile… toate florile.

…numai călăul plîngînd

lîngă crinul – de – gală,

albastrul, ultimul crin…

iartă-ne, Doamne, fluturii

ce ne cîntă culorile

intrate în seară! amin.

 

 

rugă

 

doamne, eu sînt negaţia ta anulată;

ea – crinul de marmoră vie

din care – a fost cioplită statuia

balerinei înălţată pe vârfuri

în cupa mea de polen.

 

acum, decapitaţi amandoi.

…numai mîinile ei,

împreunate-ntr-un vers,

se roagă la soarele

ce răsare străin şi invers

peste tăceri; aleluia!

Citește mai mult

„Totdeauna ne cunoaştem prima iubire! Niciodată pe ultima…” (Ion Ghelu Destelnica)

Femeia cu ochi de Rai.

Nu l-aş fi cunoscut niciodată, poate, dacă la sfârşitul liceului, tatăl meu – director de şcoală primară şi de cămin cultural într-un cătun prăpădit de pe valea Siretului – nu m-ar fi pus să încropesc o echipă de teatru cu ţăranii din sat, ca să aibă „activitate culturală” când veneau inspecţiile de la raion…

S-a întâmplat că tocmai se derula un mare festival de teatru de amatori care avea să adune pe sute de scene 11.000 de suflete – „câţi ţărani au murit în 1907!” – aşa suna sloganul, şi iată-ne cu echipa-n căruţe, mergând la faza raională, apoi – cu trenul! – la cea regională de la Bacău şi la Bucureşti – unde luam un premiu naţional pentru regie! Ceea ce avea să-mi marcheze ireversibil destinul… (mai mult…)

Citește mai mult